70 de ani

M-am întors dintr-un sejur bătrânesc de la mare, abia aşteptam să ajung acasă şi să vă oftic, eventual să pun şi poze... Am avut două revelaţii în timpul şederii: fetelor, mergeţi la mare în perioada asta şi vă garantez că veţi fi cele mai mişto şi tinere tipe de pe plajă; a doua revelaţie, abia aştept să mă pensionez. Pensionarii sunt super chill, cu toate durerile matinale şi vizitele la doctor.
Le dedic cântecelul de mai jos şi mă bazez pe faptul că nu sunt mulţi care să-mi viziteze blogul şi pe care să-i supere realitatea... pardon, obrăznicia mea. Aşa că le mulţumesc pe rând: lui tanti neagră cu părul blond care stătea în fiecare zi lângă acelaşi coş de gunoi, lui nenea muşchiulos şi bronzat de vreo 60 de ani care mi-a atras privirile în fiecare dimineaţă, celor două tanti din Moldova care comentau mereu "Iubire imposibilă" şi mă puneau şi pe mine la curent, dar mulţumesc mai ales echipei masculine de box care era în cantonament şi făcea antrenamente pe plajă în timp ce eu mă relaxam. Pentru voi, noul hit al verii, lansat toamna...

Am doar saptej' de ani
Sunt bătrân, senil şi nu am bani.
Placa nu o găsesc
Sunt un fleoşcăit, mă dezintegrez
Şi în pat eu urinez...
Nu mai vreau altceva
Insulina şi xanaxu-mi ajung
Stai, nu te mai mişca
Asta-i ziua-n care am călcat mai tare
Şi un şold mi-am dizlocat..
Vorbele mele nu le-nţeleg
La şliţ eu uit să mă dezleg
Respir prin tuburi, mănânc budincă
Şi de răceală mă molipsesc
Nimic în lume nu mă opreşte
Rapid eu să îm-bă-trâ-neeesc...

P.S.: Pentru mangalioţi am două întrebări.
1. De ce toţi tinerii din oraş mănâncă seminţe peste tot? (În schimb, nu fumează, să le dea D-zeu sănătate).
2. Există pe acolo vreun băiat sub 25 de ani care să nu se epileze pe picioare?

Mă doare capul, deci exist

Mi-era dor de durerea asta de cap, într-o zi cu nori, la ore matinale. Îmi aminteşte de perioada în care lucram cu prietenii mei şi mă întorceam uneori peste 2 zile acasă, cu durerea asta de cap, dermatograful şters şi o cartelă de metrou folosită. Mi-era dor să-mi fie frig şi să îmbrac halatul meu hidos, dar pufos. Să nu iau nici o aspirină, pentru că vreau să simt durerea asta de cap în toate circumvoluţiunile.
Se apropie toamna, mai e puţin şi o să am propriul meu revelion tomnatic. Pentru că toamna îmi aduce sentimentul unui an nou. Numai faptul că îţi iei jacheta şi umbrela şi cobori într-o lume gri de oameni ocupaţi, gri şi ei, îmi dă sentimentul că sunt unde trebuie şi totul este aşa cum trebuie să fie. O lume de bucurii moderate, condusă de Zeul Cotidian, în care hamburgerul de la Mc este un mic pachet de fericire colorată în viaţa ta. Nu-mi place vara, este superficială şi chinuitoare. Agasantă. Pentru că toţi alergăm să o trăim cât mai intens şi prostesc cu putinţă, pierdem nopţi prin parcuri, ne îmbătăm pe bloc şi întindem de 2-3 milioane la mare ca să stăm mai mult, deşi ni s-a acrit de conserve şi de cort şi de lipsa acută de oameni treji pe plajă.
Mi-e dor de sobrietate şi de ştampile la secretariat. Şi de lamentările prietenei mele, care numără minutele până la sfârşitul programului. Mi-e dor de bârfele despre fostul loc de muncă, mi-e dor să văd din autobuz un outdoor de la Romtelecom şi să-i înjur printre dinţi. Vreau să-mi scot mânecile lungi din dulap şi să am noroi pe tălpi, să fie beznă la 8 seara şi să fie prea frig pentru copilării. Mi-e dor de sunetul târşâit al picioarelor pe beton când stai la coadă. Şi de vânzătoarea care-ţi aruncă în silă pachetul de ţigări, o lamă Orbit şi trei bancnote verzi.
Mi-e dor de birouri ticsite cu bileţele şi vreau ca pe toate să scrie "urgent!". Să-mi scutur mâinile ca să le pregătesc pentru muncă. Să deschid agenda mea cu coperţi de muşama verde, să sune telefoanele şi să încep să bifez "făcut, făcut, mai aşteaptă, pentru luni la 14:00".
Încă este scârbos de cald afară, dar am început să împachetez vara şi să o pun la naftalină. Şi atât de bine mă simt în dimineaţa asta, cu o durere de cap persistentă, bluza mea neagră serioasă, scrisul cu diacritice, muzica oprită, jaluzelele ridicate şi norii de pe cer! Iar când îmi voi reaminti cum este să urăşti ziua de luni, înseamnă că am intrat din nou în matca mea şi lucrurile sunt aşa cum ar trebui să fie.

The Cure - Ocean

The Cure - Ocean
Asculta mai multe audio Muzica

i don't think i'm any closer now
than i was at fifteen
i still don't know what i really want
or how i really feel
sometimes i think i've seen too much
sometimes nothing at all
and sometimes i think i just forgot
what i was looking for

but i still need to believe in you
i still need to know you'll never
never give up
i believe in you...
so how can you ever let
my hope turn to despair?
how can you ever stop
telling me you care?

but i still need to believe in you
i still need to know you'll never
never give up
i believe in you...
so how can you ever let
my hope turn to despair?
tell me you believe it too
tell me that you care
how can you ever let
my hope turn to despair?
how can you ever stop
pretending?